Când să lași copilul să renunțe?

Când să lași copilul să renunțe?

2988 2988 AnaMaria

Ne dorim copii de succes.

Îi înscriem la diverse opționale în ideea de a le descoperi talentul.

Copilul vrea la opționale pentru că așa zice mama, pentru că merge și cel mai bun prieten, pentru că toți copiii fac, pentru că i se pare interesant.

De regulă, după o lună sau mai mult, lucrurile devin serioase, indiferent de opțional. Profesorul face eforturi și cere lucruri de la copil, ca să se vadă rezultate și să înțeleagă și părintele pe ce dă banii.

Din acest moment, în care copilul dă de greu, începe mârăiala că nu mai vrea, nu îi mai place, vrea altceva ce pare mai distractiv.

În această fază mă aflam eu la început de Octombrie, cu Elena, care dorea să renunțe la înot.

Îți recomand și articolul Mami, mi-e frica !

Ea plângea că nu mai vrea, că îi este frică, că profesorul strigă, că ceilalți copii sunt mai buni și câte și mai câte. La jumătatea orei se cerea la baie și venea plângând la mine.

M-am speriat și nu am știut ce să fac.

Să las copilul să renunțe sau să o ajut să treacă acest hop. Era un hop de trecut sau ceva prin care, dacă insistam, riscam să traumatizez copilul. 

La începutul lui Octombrie am ținut iar cursul Inteligența copilului și succesul în viață. Înaintea oricărui curs îl repet, mai citesc, mai văd alte studii, verific feedback-ul foștilor participanți, ca să duc cursul la alt nivel.

Mi-a fost de mare folos. Am făcut iar o analiză a copilului și mi-am dat seama ce am de făcut.

Detalii despre acest curs și părerile participanților le găsești aici: Curs adulți: Inteligența copilului și succesul în viață

Am expus această situație și în fața părinților care se aflau în sala de curs, acum vor afla și continuarea poveștii.

Cum am gândit problema

Elena este o fetiță activă, serioasă, cu mult simț al umorului, inventivă. Gândește în adâncime și e serioasă în ce face, de regulă. Îi place muzica și dansul dar în schimb nu are nici o treabă specială cu desenul, plantele și animalele.

Are răbdare când trebuie și dacă trebuie, este calmă dar după momente în care și-a consumat energia. Are rar momente în care vorbește mai mult dar, de regulă, comunică numai ce trebuie și foarte puțin peste.

Vorbește ușor cu persoanele necunoscute și îi plac oamenii vorbăreți. Îi place să aibă companie și nu simte nevoie de spațiul ei, nu suferă când plecăm de acasă după lucrurile ei sau rutină.

Am concluzionat că este un copil cu inteligență ridicată pe zona logico-matematică, interpersonală, kinestezică și vizual-spațială. Deci înotul, i se potrivește. Chiar și șah-ul dacă stăm să ne gândim, după o tură bună de zbenguială.

Dacă ar fi vrut să renunțe la un curs de germană (a și făcut-o), pictură, creație vestimentară sau yoga nu aveam nimic de comentat, eventual aș fi zis ceva înainte să se apuce. La astea, aș fi lăsat-o să renunțe instant. Dar acum nu era cazul, trebuia să continuie cursul de înot.

Și totuși …

Am vorbit cu profesorul care mi-a zis că e foarte talentată dar că îi este frică și dacă nu face ce îi cere nu evoluează, la orice solicitare nouă ea se pune pe plâns și el se așteaptă să se potolească cu reacțiile astea cam într-o lună.

O lunăăăă??? Îmi chinui copilul, sunt nebună! Deci ce facem? 

Citește și articolul Cum să crești motivația copilului tău

Am vorbit și cu profesoara, ea mi-a zis că e de la vârstă. Dacă ar fi fost mai mică nu realiza riscurile, dacă era mai mare le înțelegea, deci probabil e momentul nepotrivit dar o să treacă peste asta.

Oareee? Dacă renunțăm și începem iar? 

Dar, pe de altă parte, dacă se învață că atunci când plânge eu salvez situația și apoi se bazează pe asta toată viața în loc să fie pe picioarele ei?

Modelele mentale se formează acum, în primii ani de viață. Cei șapte ani de acasă sunt hotărâtori pentru ea ca adult.

De ce nu am lăsat-o să renunțe și gata?

Îmi era frică că dacă las copilul să renunțe de câte ori va da de greu, va face asta și în viață. 

Am început cu analiza a ceea ce am făcut până acum:

– Oare până acum i-am dat putere de control și decizie astfel încât să își gestioneze emoțiile și să depășească frici? Sau am fost acolo ca să o salvez, să nu o las să sufere, să rezolv eu pentru că ea este încă mică.

– M-am gândit inclusiv la al doilea an al ei de viață, i-am oferit destulă libertate sau am condiționat-o ”nu fugi că o să cazi” , ”nu te duce că te pierzi”, ”dacă pleci de lângă mine se întâmplă ceva rău” etc etc și astfel am programat-o să nu își asume riscuri. Îmi amintesc că nu, am fost atentă să o las în ritmul ei și oricum astfel de programări se văd de regulă de prin clasa a doua la școală. Deci de unde frica asta?

Am încercat să îi modific condițiile, să doarmă mai mult cu o zi înainte și să discutăm despre această frică. Cum nu e prea vorbăreață nu am putut să o descos mult dar noroc că e logică (atât cât poate fi un copil înainte de 7-8 ani) și ne-am înțeles.

Îți recomand și articolul Diferența dintre ”nu pot” și ”nu pot încă”

Am pus la cale împreună cu ea o strategie și anume când îi este frică să îl anunțe pe profesor că îi este frică și să fie cu ochii pe ea, asta ar fi făcut-o să se simtă în siguranță (și văzută, dacă mă întrebați pe mine). În plus, la sfârșitul orei, pe lângă ”mulțumesc, la revedere” să fie și o îmbrățișare pentru profesori.

Ce credeți că a urmat?

În două ședințe nu mai avea nici urmă de frică. Habar nu am cum, eu eram încă cu termenul de o lună pe creier.

A început să (își) cânte ”do your best, the best is the best for you”, nu știu de unde l-a luat.

Înainte de fiecare oră îmi zice întotdeauna ”mami, i will do my best” și eu îi spun ”your best is enough for you and for me”. 

În concluzie: frica nu a ținut o lună, gândirea mea a fost corectă, am ajutat copilul să își depășească o frică și să construiască în minte un model mental corect și sănătos.

Acum știe că:

  • uneori/deseori lucrurile devin dificile dacă le facem cum trebuie și ne implicăm,
  • ne vine să ne ascundem sub plapumă și să ne uităm la televizor în loc să facem ceva ce ne înspăimântă,
  • atunci când ne este frică, retragerea și inacțiunea devin foarte tentante,
  • DAR și că:
    • frica este normală și ne ajută să vedem pericolele,
    • la toți ne este frică, mici sau mari, de diferite lucruri în special de situații noi
    • eu și tati suntem acolo pentru ea și nu o lăsăm în pericol,
    • noi avem încredere că are capacitatea de a depăși momentul dificil,
    • avem încredere în ea și ce alege este ok (după ce luptă suficient totuși)
    • avem de ales între a ne lăsa învinși sau de a apela la curaj,
    • a mai trecut prin asta, nu s-a lăsat și i-a ieșit.

Vă doresc multă înțelepciune în astfel de momente, să reușiți să faceți alegerile corecte chiar dacă asta înseamnă să vă călcați pe suflet uneori. M-a durut să îmi văd copilul cu lacrimi și speriată, sincer nu știam ce să fac.

Nimeni nu vă cunoaște copilul mai bine decât voi așa că ce spun alții este doar o părere, la voi este decizia.

Profesorul i-a spus unui prieten care are fetița cu Elena în grupă, că Elena este foarte talentată și rar întâlnește copii cu care nu trebuie să lucreze la postură. Dacă îmi zicea mie asta cred că nu aș fi auzit, probabil sunt puțin cam pretențioasă cu laudele fără să văd rezultate dar am încredere în capacitatea lui de a evalua un copil.

Tatăl Elenei doar își simțea confirmate gândurile, el îmi zice de mult că Elena are talent la înot și renunțarea nu este o opțiune – vă dați seama că el nu și-a făcut atâtea gânduri, procese și analize, ca mine. Oricum, ea încă face lucrurile cu întârziere față de colegii ei care sunt cu câteva ședințe înainte dar la ultima oră i-a propus profesorului să treacă direct la o parte mai grea și la sfârșit a declarat că ora a fost prea scurtă.

Fiecare copil evoluează în ritmul lui, scopul nostru este să ne asigurăm că este pe ”strada” potrivită. Altfel, o astfel de contrângere de a merge mai departe în ceva ce nu i se potrivește, generează frustrare și un model mental greșit care poate duce la respingerea unor noi încercări și experiențe, știind că poate nu mai e cale de întors. 

Îți recomand și articolul Care este vârsta de la care copilul poate să … ?

Viitorul lor este important și orice experiență sădește o sămânță în mintea lor. Noi părinții avem rolul să ne asigurăm că este o sămânță bună și nu o buruiană.

Vom avea copii de succes, pentru că ne pasă!

Și o veste bună: în curând o să lansez și online cursul Inteligența copilului și succesul în viață.