Cum să ai un copil care are răbdare… așa ca Elena

https://financialparenting.eu/wp-content/uploads/2020/12/Elena-gateste-rabdare.jpg 1728 840 AnaMaria AnaMaria https://secure.gravatar.com/avatar/2e344d359d6805d988d4226956c73381?s=96&d=mm&r=g 16 December 2020 16 December 2020

-Mama, știi că eu nu am răbdare deloc. Nu sunt un copil răbdător! Îmi spune ea aseară la culcare.

Ce i-am răspuns?

Vedeți la finalul articolului, dar până acolo, ca să înțelegeți răspunsul să vă spun povestea:

Săptămâna trecută a venit un curier fix în pauza de masă de la școala online așa că Elena a deschis ușa.

Am preluat coletul în fața ei. Era o cutie mare.

Cum se întâmplă să primesc și cadouri, iar în casă nu am anunțat că vine un colet, Elena era în jurul meu nerăbdătoare să îl deschidem.

Îl pun direct sub brad și o anunț:

Este cadoul tău, de la mine pentru tine, de Crăciun.
Pot să îl deschid? întreabă ea.
Da, dar atunci în seara de Ajun nu o să mai ai nici o surpriză că alt cadou nu îți iau. Îmi pare rău de coincidență, a ajuns curierul fix la momentul nepotrivit.
Bine, mă gândesc.

Stă ea și se gândește. Îmi zice:

O să fiu tristă să nu am ce deschide în seara când toată lumea deschide cadouri, așa că o să aștept.
Bine, este alegerea ta, îi zic (surprinsă, sincer).

Mai târziu s-a pus cu pisica în fața cadoului și s-au uitat ele la el, dar nu l-au atins.

Elena m-a anunțat de anul trecut (6 ani) că nu există Moșul că e imposibil, nici Zâna Măseluță că nimeni nu poate intra în casă când e închisă și zânee sunt în povești. Deci end of the story, am dat-o pe spiritul Crăciunului și spiritul sărbătorilor, pe obiceiuri și dragoste împărțită și am lăsat-o așa. Credința ei totuși se activează instant în seara de dinaintea unei sărbători, influențată de reacția copiilor din jur.

A doua zi eram la mansardă întindeam rufe. Vine Elena cu cutia după ea două etaje. Mă așteptam să îmi ceară voie să o desfacă, ea îmi zice:

Poți te rog să îl ascunzi undeva? Mă face curioasă și nu îmi place asta, abia mă pot abține.

O pun eu deoparte, tot la vedere, daca vrea o poate deschide.

Aseară, după cinci zile, îmi zice:

Zi-mi cu ce literă începe cadoul. Zi-mi dacă e ceva ce eu îmi doresc. Zi-mi câte litere are. Zi-mi cu ce începe în limba greacă.
Auzi, tu vrei să desfaci cadoul? Desfă-l și gata.
Nu vreau, dar nu mai am răbdare. Știi că nu sunt deloc un copil răbdător. (ELENA, 7ANI)

EU nu mai am răbdare, credeți-mă!

În plus, suspectează că este un Lego pe care mi-l cere din Iulie și care depășește prețul psihologic pe care eu îl pot da pe un joc.

De când am început exercițiile de răbdare cu Elena

Cu Elena am început să fac exerciții de răbdare de când era mică și a început să îmi ceară lucruri.

Mami vreau măr!
Imediat! și număram până la 3, apoi până la 5, apoi îi dădeam mărul sau mingea sau ce dorea și nu își putea lua singură.

Evident, de cele mai multe ori copiii nu au răbdare și ei vor ACUM!!!! MAMIIIII! NU MĂ AUZI?

Mami vreau …. .

Îi explicam că fac ceva și o pot ajuta după ce termin, îi spuneam pașii pe care îi mai am de făcut și eventual îi dădeam variante de ales:

Mă poți ajuta să termin și apoi … ieșim afară, mă joc cu tine, etc
Te poți servi singură (avea la dispoziție apă sau o gustare de exemplu)
Te poți juca și vin eu la tine când termin,
Când termin treaba aici te ajut să cauți jucăria, dar asta înseamnă să mai aștepți până numărăm la 32 sau să începi să cauți singură în cutia roz.

Când a văzut că dacă nu e urgență eu nu mă opresc din ce fac, că tonul ei ridicat, trântitul sau orice altă manifestare de frustrare nu funcționează, a acceptat faptul că pentru anumite lucruri trebuie să aștepți și gata.

Răspunsul imediat poate învăța copilul că i se cuvine orice vrea, fix atunci pe loc și de fapt în viață lucrurile dorite nu se obțin chiar așa.

Notă importantă: Asta se aplică gradual (incepând cu câteva secunde) de la vârsta la care comunicăm cu copilul și nu înainte! Bebelușul are nevoie să i se răspundă instant pentru a înțelege că la nevoie primește ajutor, că este într-un mediu sigur, că viața nu îi este în pericol. Amânarea la această vârstă duce la resemnare și efectele sunt negative pe termen lung în viață. (nu știu să cer ajutor, știu că nimeni nu mă ajută, am o atitudine pesimistă etc)

Dacă nu exersați răbdarea și administrarea frustrării, vă veți trezi în public cu spectacole (acolo le veți observa, acasă vor fi normalitate) de câte ori nu puteți să îndepliniți o dorință pe loc. Copilul nu va înțelege că aveți șapte sacoșe cu cumpărături, plus rucsacul de grădiniță, plus jucăria pe care a insistat să o ia de acasă și tot voi o cărați, deci nici vorbă să aveți cum scoate cardul să luați ceva ce vrea și altfel i-ați fi cumpărat, nici nu va avea răbdare să lăsați la mașină încărcătura și să reveniți, treabă de câteva minute.

Și atitudinea asta va escalada, ajutat de reacția voastră imediată și a celor din jur (bona, bunici), plus influența desenelor în care totul se întâmplă rapid, dorințele se împlinesc.

Răbdarea se învață, cu blândețe, prin joacă, iar efectele îi vor fi copilului de ajutor pe termen lung.

Elena priveste cadoul pe care nu vrea să îl deschidă

Cum am învățat răbdarea în familie:

Stabilim pașii de făcut pentru o acțiune și îi repetăm, ”avem de făcut 1,2 si 3, apoi mai târziu am făcut 1 și urmează 2 apoi 3, mai târziu am făcut 1 și 2 yeeeeei și mai avem 3, gata am terminat, minunat, bate palma, mă bucur/ apreciez că ai avut răbdare”.
Mâncăm împreună, așteptăm să ajungă toată lumea la masă.
Gătim împreună, este o activitate care cere timp, pentru că mâncarea preferată se face în timp și nu crește în frigider.
Unele lucruri se întâmplă DUPĂ altele, și când stabilesc o regulă nu mă abat de la ea, de exemplu… după ce aduni jucăriile (și pot să te ajut dacă ai nevoie) apoi ieșim afară.
Jucăm jocuri de societate în care așteptăm unii după alții, facem activități de craft și vedem că ne ia ceva timp ca să ajungem la rezultatul final, citim împreună și urmărim pozele și textul.
Am plantat diverse semințe ca să vadă procesul de creștere, să înțeleagă că nu e ca în filme, lucrurile iau timp.
Am găsit metode de a acoperi timpul când avem de așteptat, și discutăm despre asta. De exemplu: așteptăm la doctor, ori se joacă șotron sau cu ce mai există în sala de așteptare, ori se joacă cu o jucărie de acasă, ori îi spun o poveste și așa mai departe.
Când am promis ceva întotdeuna m-am ținut de cuvânt. Dacă nu faceți asta, copilul nu va aștepta pentru că știe că pierde șansa, că îl amăgiți, că ”ce-i în mână nu-i minciună”, că ați mai făcut asta și nu are încredere că acum vă veți ține de cuvânt.

Pentru copii este greu să înțeleagă timpul, și asta am înțeles-o când i-am zis ”așteaptă 5 minute” și ea mi-a zis ”sunt copil, de unde să știu eu cât e asta?”. Jur că nici nu mi-a trecut asta prin cap, că un copil nu știe aprecia timpul așa cum o facem noi. Cât de inutil a putut fi să îi spun că în 3 minute plecăm de la locul de joacă, puteam să îi spun 3 ore, fix același lucru era, oarecum instinctiv am învățat să îi spun că plecăm după ce strâng ce am împrăștiat, sau când își ia la revedere de la prieteni, sau când pleacă și prietena ei etc.

Așa că i-am arătat pe ceas unde trebuie să ajungă limba mare sau ce număr să scrie la ceasul electronic pentru a fi cele 5 minute. I-am spus și ce poate face ca să treacă cinci minute, de atunci timpul de așteptare pentru ea nu e de ”x minute” ci e de ”x minute adică atâta timp cât tu ai nevoie să ….”

Ca de obicei, exemplul părinților contează mult

Copilul trebuie să vadă că și tu simți la fel câteodată, că îți pierzi răbdarea, de exemplu:

că ți-e foame de lup și ți-e greu să aștepți să se facă mâncarea și pui masa până când se termină de fiert ce ai în oală,
că nu mai ai răbdare în trafic și că pui muzică și cânți ca să treacă timpul mai repede,
că și tu ți-ai face bagajul de vacanță cu o săptămână mai repede și îți potolești nerăbdarea cu organizarea zilelor, a lucrurilor de vizitat, cu adunarea informațiilor despre locul pe care îl veți vizita.