Învățarea prin puterea exemplului!
La cursurile mele și în articole vă tot spun că suntem exemple și copilul învață din ce facem și nu din ce spunem.
Daaaaa, placă veche, dar tot greu de înțeles cum e cu practica.
Am fost învățați cu teoria și e greu să ne mutăm de acolo, de multe ori facem pe profesorii, dăm directive de șefi că doar nah, suntem mai mari, ăștia micii trebuie să ne asculte.
Săptămâna trecută am simțit pe pielea mea teoria, verificată în practică. Să vă spun și vouă!
Sâmbătă la amiază, am făcut ordine într-un colț din sufragerie. Erau jocuri și multe jucării într-un colț între noptiera pe care stă televizorul și canapea, știți voi, genul acela de colț în care le trântești de-a valma ca să dai cu aspiratorul prin casă.
Ei bine, am scos totul din acel colț și am făcut un triaj al jucăriilor și jocurilor.
Scopul era să pot curăța temeinic acel colț și să sortez jucăriile de dat mai departe. Mi-am exprimat planul pe următoarea oră și m-am apucat temeinic de treabă. Elena a prins prima jucărie și a fost fascinată de ea, nici nu i-am propus să mă ajute de data asta.
Dăm mai departe tot ce se poate da
Acesta este un exercițiu pe care l-am făcut cu Elena de când avea 2 ani și orice adunam eu într-o stivă ea le împrăștia prin casă.
Știe că tot ce este în stare bună se dă mai departe.
Așa fac și eu cu lucrurile mele, așa face și tati, așa o învățăm și pe ea.
Citește și articolul: Copilul mic care nu imparte nu este egoist
Îi arăt poze cu copii care se bucură de hainele și jucăriile ei așa că dă cu dragă inimă, fără să ceară înlocuirea lor (yesss……glumesc, acest proces a fost gândit așa de la început).
Pentru că nu am condiționat datul mai departe de primirea unor noi haine și jucării, această conexiune nu se face în creierul ei.
Ea nu dă lucrurile ca să primească altele în schimb, le dă pentru că nu i se mai potrivesc dar alt copil se va bucura de ele.
Copilul nu vrea să dea din jucării
Sub nici o formă nu ”ascundeți” jucăriile copilului ca să le dați pe ascuns. Este o formă de furt! Jucăriile sunt ale copilului.
Ce a funcționat la noi?
Evident că și Elena era cu ”e al meu/e a mea, nu vleau să le dau”.
Am selectat eu ce consideram că este deja de dat. Îi spuneam că părerea mea este că a depășit faza de jucat cu ele, dar când ea consideră că nu mai este mică ca să se joace cu aceste jucării, îmi poate spune ca să le dau unor copii mici, ea este mai mare acum.
Îi dădeam câteva exemple de ce nu mai sunt pentru ea dar le lăsam înapoi în grămadă la dispoziția ei.
Apoi o lăsam să aleagă, când și cum dorea. Nu am forțat-o niciodată. Au fost câteva jucării de bebe (din alea de împins care fac gălăgie, de bătut cu ciocănelul etc) pe care le-a ținut până după 5 ani. Probabil că de ele avea un atașament special, era dreptul ei să le păstreze sau să le dea.
Uneori vine ea și îmi dă lucruri să le pun la ”de dat pentru alți copii”.
Puterea exemplului funcționează fără vorbe
Și cum vă spuneam că am făcut ordine în sufragerie, ca de obicei am pus într-o grămadă ce propun de dat. În ultimul timp Elena e mai generoasă decât aș vrea.
A așteptat 6 luni pentru o păpușă și când a primit-o, în aceeași zi, i-a dat păpușa veche prietenei ei.
Păpușa era în stare impecabilă, era un alt personaj de poveste. Deci a așteptat 6 luni o nouă păpușă ?!? am fost uimită cât de repede a dat-o pe cealaltă mai departe ”să se bucure și ea de un cadou cum m-am bucurat eu azi!” mi-a zis.
Sâmbătă seara, aveam de pregătit o ofertă pentru o companie așa că, după duș i-am dat instrucțiuni să se pregătească singură de culcare până venea taică-său să îi citească vreo 5 povești.
Din camera ei, se auzeau zgomote și ea vorbea și cânta.
Da, la ora de culcare este cel mai interesant să te joci, evident!
Eu eram în criză de timp așa că mai strigam la ea să se pregătească iar ea îmi striga înapoi să nu mai fiu așa stresată că și ea are treaba ei. Bun așa!
Camera ei ticsită cu de toate, noptiera plina de cărți și jucării, masa de lucru arhiplină de păpuși și materiale din care le face haine, foarfece, carioci, jucării minuscule etc, lângă e casa de păpuși, plină cu te miri ce și pe podea împrăștiate jucării mici – mulți locuitori ai acelei case, de abia aveai unde să calci. Era clar că se poate juca vreo două luni până să termine cu ele.
După vreo jumătate de oră mă cheamă să văd CAMERA EI, așa, subliniat.
Save, dat laptopul la o parte și mă duc să văd.
Șoc, uimire, gură căscată!
Camera ei era impecabilă!
Nu doar ordine, totul, absolut totul pus la loc, nu dosit, nu îngrămădit, nu pus de-a valma.
Erau pe jos două cutii de pantofi care s-au dovedit a fi încă mari și pe care eu le lăsasem lângă dulapul ei. Și acelor cutii le-a găsit un loc!
Podeaua era perfect curată, noptiera curată cu toate cărțile puse în bibliotecă și doar două tablouri pe ea, masa ei de lucru curată avea doar un suport cu pixuri, casa de păpuși eliberată de parcă tocmai o luasem de la magazin și toți mini-locuitorii puși într-o cutie.
Pur și simplu nu am avut cuvinte!
Mi-a zis, ”Vezi? ASTA E CAMERA MEA. Bine că am avut timp să fac și eu ordine!”
Nu i-am spus să facă ordine, asta se întâmplă doar o dată pe săptămână, joia, în rest jucăriile pot fi împrăștiate având în vedere că are ”proiecte” în lucru și îi stric zen-ul probabil.
Când îi spun să facă ordine, pentru că eu nu îi fac, mă roagă să o ajut și o ajut de fiecare dată. Ce rămâne pe jos după ordine este automat de dat, în ideea ”nu are un loc, altcineva îi găsește loc”. Dar niciodată ordinea nu a fost atât de ….. impecabilă!
M-a văzut în timpul zilei ce fac și i s-a părut normal să aplice și ea rețeta, dacă tot a avut timp, în spațiul ei.
Mă gândesc câtă planificare a avut în capul ei, sunt curioasă cum a fost procesul … a început dintr-un colț, s-a mișcat haotic, ce strategie a aplicat?
Oricum e clar și demonstrat, copiii învață mai repede din ce facem și nu din ce le zicem. QED!
În concluzie:
Am grijă ce fac tot timpul, nu doar legat de bani! Cred că și voi …
Sunt mai atentă la ce fac, cum fac și ce mesaj ajunge la ea din fapte și nu (doar) din vorbe.
Trebuie să avem succes, pentru ca și ei să învețe ce este succesul, cum se obține, ce se face cu el.
Dacă mai stau să mă gândesc mai am vreo 342 de concluzii dar mă opresc aici, va las și pe voi cu ale voastre.
Vom avea copii de succes, pentru că ne pasă!
Citește și articolele:
Când să lași copilul să renunțe?
