Copii crescuți sub un glob de sticlă

Copii crescuți sub un glob de sticlă

2560 1707 AnaMaria

Ca generație, trăim o viață mai îndestulată decât cea din copilăria noastră.

Noi le putem oferi copiilor mult mai multe lucruri, de la mâncare, confort, experiențe, jucării, acces la educație și servicii medicale.

Mulți dintre noi dorim să le oferim tot ce noi nu am avut, să îi ferim de tot ce le poate face rău.

Mulți copii ajung să fie crescuți sub un glob de sticlă.

Cum se întâmplă asta?

Trăim în cartiere cu persoane care au, relativ, același nivel de trai. Avem prieteni care, la fel, sunt relativ în aceeași bunăstare materială.

Cei care și-au permis s-au mutat la apartamente mai mari, în zone mai bune, la casă, ceilalți au rămas.

financialparenting

Copiii cred că lumea este doar așa cum o trăiesc ei. Nu pot vedea diversitatea.

Copiii până la vârsta de 7-8 ani trăiesc în lumea magiei. Ce trăiesc ei, asta este normalitatea lor, chiar dacă trăiesc într-un palat sau într-o cocioabă.

Ei nu dau importanță lucrurilor decât în măsura în care noi îi învățăm acest lucru, încă nu percep valoarea materială, creioanele colorate trebuie să coloreze – indiferent de marca lor sau de preț, lucrurile sunt valoroase în funcție de utilitatea lor și nu în funcție de prețul de pe raft.

Chiar dacă le arătăm la televizor copii orfani sau din țări sărace, dezbrăcați, slabi și subnutriți, ei tot nu pot percepe starea acelor copii și nici nu își pot dezvolta empatia pentru ceva văzut pe sticla pe care văd și desenele animate.

Astfel, când vor avea contact cu copii care sunt altfel decât ei, nu vor înțelege de ce aceștia au haine vechi, cusute, mai mari sau mai mici, și vor râde de ei, împreună cu restul copiilor care trăiesc și ei sub globul de sticlă în care îi țin părinții.

Mă gândesc la acest subiect și mă interesează pentru că asta este situația în care ne aflăm și noi.

Elena este încă la vârsta la care este curioasă și pentru că am expus-o la diverse lucruri, i le-am arătat și explicat în loc să le evit, știe că dacă ceva este altfel în primul rând nu râdem și în al doilea încercăm să înțelegem.

Eram în metrou în Atena când în fața noastră s-a așezat o fetiță cam la 10 ani. Avea o haină cu câtev numere mai mare, roșie, murdară pe alocuri de la mult purtat și roasă la mâneci. Fetița era asiatică, cu părul prins în coadă și ochii căprui închis, zâmbea cu toată fața.

Elena i-a zâmbit, și-au tot zâmbit, apoi Elena m-a întrebat șoptit de ce fetița are haina ruptă și murdară.

Am vorbit despre asta dar am menționat și faptul că fetița era foarte frumoasă și i-a zâmbit, că nu hainele fac un om, că e la o vârstă la care nu are de ales și poate că familia ei are o situație mai grea iar haina era primită de la un alt frate mai mare, poate că e singura haină și dacă o spală nu are ce purta până se usucă….

Lucruri care mă îngrijorează și care îmi dau de gândit:

Mă îngrijorează pentru Elena și copiii ca ea sentimentul de falsă posesie pe care îl au, sentimentul de falsă importanță și superioritate față de alții care nu au la fel de mult, riscul de a pune semnul egal între a fi și a avea. Ei nu au alt termen de comparație și ce trăiesc li se pare că e regula generală.

Cred că Elena mi-ar putea zice acum:

”Da, nu toți copiii au jucăriile mele dar ei le au pe ale lor;

nu toți copiii au hainele mele dar nu am văzut copii dezbrăcați în cartierul nostru,

nu pot vedea cât de foame îi poate fi unui copil de pe stradă dacă eu am burtica plină,

nu îmi pot imagina că seara copilul nu ia masa, nu face duș și nu își alege o carte dintr-o mare bibliotecă. ”

Sentimentul (fals) de proprietate

Au camera ”lor”, lucrurile ”lor” și așa mai departe.

Respectul pentru proprietatea comună este slab dezvoltat uneori pentru că nu au șansa să exerseze aceste aptitudini, ei au prioritate în tot și li se pare normal să fie așa.

Când în casă este un singur copil, cum este și cazul nostru, viața se învârte în jurul copilului, de la meniu, la orele de somn, la activități și așa mai departe.

Chiar dacă ar fi doi sau trei copii în casă, tot în funcție de ei am organiza activitățile zilnice.

Familiile au majoritatea unul sau doi copii, excepțional cineva are trei sau mai mulți copii. Fiecare are porția lui, lucrurile lui, părinții au grijă ca toate lucrurile să fie corect împărțite ca să nu existe certuri, lacrimi, frustrare. Copiii nu sunt nevoiți ca ei să împartă.

Mie mi se cuvine!

Au senzația că lucrurile pe care le dețin li se cuvin, dacă se strică ceva părinții au obligativitatea să le înlocuiască.

Sunt copii care plâng după o jucărie pe care ei au distrus-o și apoi plâng ca să fie înlocuită. Mai târziu, acești copii își scapă telefoanele în apă sau le dau de pământ doar ca să le cumpere părinții ultimul model.

Dacă văd că copil are ceva și ei trebuie să aibă.

Dorințele sunt transformate în (false) nevoi, urgente chiar.

Dacă după 3 ani un refuz se poate lăsa cu plâns și dat cu fundul de pământ, peste vârsta de 8 ani, un refuz poate determina valuri (mari) de frustrare, furie, sentimentul de nedreptate.

Aceste sentimente pot genera adulți cu comportament infantil: chiar dacă ajung să fie salariați, cer bani de la părinți și se simt îndreptățiți să îi primească, acceptă bani de la aceștia, se bagă în datorii pe care nu au nici o strângere de inimă dacă părinții lor în vârstă își iau de la gură să le plătească și așa mai departe.

Sentimentul (fals) de superioritate

Demonstrat și prin convingerea sau doar impresia că cei care nu își permit orice, oricând, nu sunt la fel de valoroși.

Să nu poată să vadă valoarea în ultimul model de Iphone sau mai știu eu ce gadget, cumpărat, evident din banii părinților.

Senzația că cei cu bani sunt mai presus decât restul oamenilor duce către elitism.

La vârstă mică, acest sentiment de superioritate poate fi învățat de la părinți:

 ”uite câte ai tu, cine mai are ca tine”,

”nu te juca cu copilul acela, ei sunt săraci, ce ai tu de împărțit cu el/ea”,

”părinții lui/ei sunt muncitori, ce vorbim…”,

”nu te duci tu nicăieri, chemi tu copii acasă la tine, cine mai are așa jucării/ cameră/ piscină”,

”ea (bona, educatoarea) să tacă că de aia o plătesc” etc

Nu îmi doresc să refuze contactul sau chiar să nu știe interacționa cu cineva care are o situație modestă sau dintr-un motiv viața grea.

Îmi doresc să aprecieze oamenii pentru ce sunt și nu pentru ce au

Să știe să nu pună semnul egal între acestea, să nu considere că în viață dacă nu ai – nu ești, să nu își aleagă viitorul și meseria doar prin prisma banilor și a valorilor materiale.

Îmi doresc să înțeleagă faptul că dacă părinții ei au mai mulți bani nu înseamnă că ea, personal, are altă valoare.

Fiecare copil este unic, special, deosebit, important, indiferent de mediul lui. Dacă învață aceste lucruri de mică îi va fi mai ușor la adolescență când se va întreba cine este ea și care este valoare ei fără ce are de la părinți.

Viața nu le dă tuturor copiilor aceleași șanse, din acest motiv, cei care primesc mai multe avantaje ar trebui să le folosească la modul inteligent. Totuși este rolul nostru să îi îndrumpm să facă asta.

În plus, să înțeleagă că dacă unii nu au aceleași șanse, să ajute unde poate, cu ce poate și niciodată să nu privească pe cineva de sus.

Educația se face conștient, zilnic, prin explicarea lucrurilor din jur și a scoaterii copilului din zona de confort, când avem șansa sau când o pregătim noi în mod conștient.

Vom avea copii de succes, pentru că ne pasă!

Foto cover Photo by Allen Taylor on Unsplash

 

Îți recomand și articolele:

Cum ia copilul mic decizii legate de bani?

Învață copilul că deciziile au consecințe

Copii crescuți pentru succes

CURS ONLINE ”Despre bani, până la 7 ani”