O zi de vineri care trebuia să aducă un weekend liniștit și sărbătoarea Dragobetelui ne-a arătat că viața ni se poate întoarce (iar) cu susul în jos, nouă sau oricui altcuiva. O zi care ne-a schimbat viața și care o să rămână în istorie ne face să căutăm în noi valori importante în viață.
Sâmbătă priveam la televizor fără să ne vină să credem. Aveam la mine și familia fratelui meu.
Fetele, Elena și verișoara ei nu ne-au zis nimic și nici noi nu ne-am ascuns în discuțiile noastre. La amiază le-am dus la un magazin să le cumpărăm diverse și în timpul plimbării au început să apară de la ele întrebări și cuvinte care ne arătau clar semnale de stres legate de războiul din Ucraina.
Am stabilit că o să trăim cu frica în sân mai mult decât este cazul. Aveam o zi de petrecut împreună în condițiile în care trăim la distanță și ne vedem rar.
Le-am liniștit pe fete și le-am dat temă de gândire și un proiect: o petrecere din anii 80 pentru acea seară.
Au gândit fetele o petrecere din anii 80-90, au căutat meniu pe internet și am oprit și am cumpărat câteva produse necesare, altfel spus le-am dat de lucru și a funcționat, discuțiile lor erau iar discuții de copii, cu râsete și chiote. Seara am ținut petrecerea pentru ele, cina a fost pregătită împreună, machiajul din anii 80 și niște haine sclipicioase au completat seara. Nu am mai deschis știrile și nici nu am mai discutat în fața lor despre război, timp de două ore am fost o familie care s-a bucurat să fie împreună.
Toate bune și frumoase, ne-am dus la culcare. Elena a insistat să doarmă cu mine, nu cu verișoara ei, nu cu bunica, nu singură, nu cu altcineva.
Când s-a cuibărit în mine și casa s-a cufundat în liniște m-a întrebat șoptit: Mama, războiul o să vină până la noi acasă?
M-a atins adânc întrebarea. Am strâns-o în brațe și am început să îi vorbesc. A adormit repede, înainte să îmi mai pună întrebări, probabil că brațele mele au fost suficiente pentru acea zi și au spus mai mult decât ar fi făcut-o vorbele în acel moment în care nici nu știam ce să răspund să vă spun sincer.
Duminică am decis să discutăm subiectul la masă, cu toții, într-un mediu calm, ca să le liniștim pe fete și ca să ne liniștim și noi.
Am discutat despre conflicte și războaie, despre faptul că mai sunt și alte războaie dar că acesta este în țară vecină și cei care fug de acolo vin și în țara noastră și trebuie să ajutăm cum putem.
Am dus discuția mai departe spre emoțiile, îngrijorarea, stresul care vin la pachet cu o astfel de veste și faptul că cei din jur vor discuta intens despre acest subiect. La televizor vom vedea în zilele care urmează mai mult din acest tip de știri, așa cum este cu orice subiect care pune în pericol viețile oamenilor.
La finalul discuției am vorbit despre cum putem noi reacționa și cum putem acționa.
Am vorbit despre ajutorul celor care au nevoie, atât pentru cei care nu au posibilități financiare și pe care îi ajutăm cu diferite ocazii dar și punctual pentru persoanele care fug acum de război. Le-am lăsat mult pe ele să vorbească și să vină cu idei. Apoi am stabilit programul zilei, pentru că viața merge mai departe.
De atunci am limitat știrile tv, ma informez de pe internet, discut cu tatăl ei despre acest subiect când ea nu este în preajmă.
Știu că aude în afara casei despre război așa că zilnic avem program de discuții libere în care sunt atentă la ce exprimă.
Copiii nu îți zic direct ”cineva a vorbit despre război și m-am speriat” ci mai degraba sunt nemulțumiți, fac mutre la diverse, fac crize din te miri ce, plâng foarte repede, se enervează din nimic, vor să stai mai mult cu ei, vor să te joci cu ei, vor să le citești mai multe povești sau să dormi cu ei.
Mai multe despre cum am comunicat despre război și pașii urmați din acea zi o să scriu în alt articol pe care o să îl public în curând.
Ce vreau să vă spun: fiți atenți la ce aude copilul vostru, discutați subiectul cu copilul și nu il ascundeți sub expresiile care ne erau nouă servite când eram copii ”ești prea mic pentru asta”, ”sunt discuții de oameni mari, nu pricepi”, ”nu e treaba ta” și altele de acest gen care pun mai multă presiune în loc să stingă flacăra îngrijorării.
Vorbiți cu copiii când vă întreabă, explicați-le pe vorba lor, cu cuvinte simple pentru că au nevoie să știe că sunt iubiți, că sunt în siguranță, că îi protejați.
Vorbiți și între voi sau cu o persoană care vă face să vă simțiti confortabili, faceți-vă planuri de rezervă dacă asta vă liniștește, ajutați cât puteți, nu renunțați la ritmul vostru de viață, puneți limite între evenimente, limitați perioada în care vă informați și în care citiți mesajele de pe toate grupurile pe care sunteți, stați departe de persoanele negativiste și prăpăstioase care mai mult vă agită, căutați mici bucurii în fiecare zi în care sunteți bine.
Îmi doresc să fim bine și fiecare copil să se cuibărească în brațele părinților doar pentru a auzi povești frumoase de noapte bună.
Să fim bine. Să fie pace!
Photo by Matheus Bertelli from Pexels
