Greu îl scoți pe copil din casă, dar și mai greu, muuuuult mai greu, îl aduci înapoi acasă.
Cunoașteți scenariul?
Unii o pățesc și cu mersul la grădiniță sau la școală, plânge copilul când îl duci și e jale mare când vrei să îl iei acasă, ce să mai înțelegi?
Am un copil foarte înțelegător, asta până când se decide că e cazul să protesteze, sau obosește, sau i se face sete, sau i se face foame, sau cineva nu face ce vrea exact cum vrea ea, sau cineva o lovește, sau …..
Azi am ieșit la Muzeul Satului și plecarea a fost mai grea, lipsită de prosteste, dar cu întârzieri și lălăieli pentru că era foarte entuziasmată de prietenul pe care și l-a făcut.
Mi-am dat seama că totuși am un copil cu care pot colabora și plecările se lasă cu suspine probabil, dar sunt fără nervi sau certurile, amenințările sau promisiunile false la care apelează alți părinți, ajunși la limita răbdării.
Mai grele sunt despărțirile de prieteni sau plecarea de la o petrecere, dar și acestea sunt ușurele pentru noi. Mă așteptam să fie din ce în ce mai ușoare, deocamdată nu e așa și nici nu o mai pot lua pe sus, dar am aceeași metodă care funcționează de fiecare dată (aproape).
Cum am făcut și cum fac încă?
Vă las aici cei 5 pași pe care eu îi aplic, poate vă sunt de folos.
1. Planul discutat în familie
Pe scurt: vorbim de azi despre ce facem mâine.
Poate părea fără sens pentru copiii mici, având în vedere că ei trăiesc aici și acum, dar eu am început de devreme să vorbesc cu ea.
În imaginația noastră ne pregătim pentru a doua zi, indiferent că mergem la locul de joacă în parcul în care mergem zi de zi sau la o petrecere festivă, am discutat ce va face, cu cine se va întâlni, cum se va distra, am făcut scenarii, ne-am imaginat cum se vor desfășura lucrurile, inclusiv cum venim acasă pentru somnul de prânz sau pentru pregătirile de seară. Vorbim despre nevoia de somn, despre cum trebuie să avem un echilibru și reguli sănătoase. Pentru că vorbim de un moment în viitor, copilul e de acord cu tot ce aude.
Copiii mai mari deja înțeleg timpul, dar asta nu înseamnă că programul rămâne bătut în cuie, tot vor refuza să plece către casă.
2. Stabilim de acasă unde mergem și cât stăm.
În ziua în care ieșim din casă, recapitulăm planul. Copilul va fi în continuare de acord cu tot ce îi spuneți, important este să se vadă ieșit din casă în drum către distracție.
Nu îl puneți pe copilul mic să vă promită ceva cum ar fi: că nu plânge și nu face scandal și nu face ca de obicei și, și, și…. ca va promite orice vreți, e biletul de trecere, încă nu înțelege cu adevărat despre ce este vorba cu promisiunile astea.
Pe de altă parte când trebuie să își respecte promisiunea va fi într-un moment în care creierul emoțional e la putere și ce să vezi? il bate pe cel logic de la distanță, pentru că acea bucată de creier este în dezvoltare și prea mică pentru a prelua controlul. Altfel spus îi cereți ceva ce nu poate face, indiferent cât vă iubește și ar vrea să reușească.
Chiar și așa pașii sunt importanți, pentru că îi vom repeta, (doar) la modul pozitiv în timpul zilei.
”da, iubita mea, acum te joci la tobogan și apoi mergi la leagăne, ai suficient timp de distracție”,
”vă mai jucați, apoi vă pictați pe față, și apoi mâncați ceva și abia apooooi vine tortul, oho câtă distracție, hai, fugi la copii și distrează-te”
”stai câteva minute să bei apă și să iei o gustare, apoi mai ai timp de joacă” și așa mai departe.
În timpul distracției, la locul de joacă, la petrecere, în vizită, oriunde vom fi, eu pun accentul pe distracție și pe cât timp are la dispoziție. Între noi fie vorba, fac asta și când are doar jumătate de oră sau 15 minute cât vorbesc cu cineva cu care m-am întâlnit pe stradă, pentru copii oricum toată distracția va părea ca 3 minute care s-au evaporat instant.
3. Anunț plecarea din timp
Plecarea o anunț de vreo trei ori, în trei pași.
”Ce mai ai de făcut? Leagăne și apoi mai ai 5 minute pe ce vrei tu și plecam, ok?”
Sau
”Mâncați tortul, apoi vă mai jucați 5 minute și ne pregătim de plecare.”
După un timp îi reamintesc cele 5 minute și obțin acordul că plecăm, așa cum împreună am stabilit.
Mai anunț cu câteva minute înainte plecarea, ca să își ia la revedere de la prieteni, ca să putem pleca apoi veseli cu zâmbetul pe buze.
4. Acum plecăm!
Când e momentul de plecare îl anunț și adun lucrurile, apoi plecăm.
Indiferent de ce proteste am, de ce lacrimi, de ce țipete (nu a fost cazul din fericire), de ce bombăneli, momentul de plecare nu a fost negociabil, a fost limita care nu s-a discutat.
De ce?
Copiii încearcă în mod natural să întindă limitele, cresc și limitele devin prea mici, așa că tot timpul vor lupta pentru ”încă un pic, te rooooog”.
Și fiecare are rolul lui în joc, copilul să le întindă, părintele să le evalueze și să le stabilească, apoi să le respecte.
Dacă de fiecare dată când spun plecăm, copilul protestează și eu zic ok, hai, încă 5 minute …. gata joaca și gata cu limita.
Este fix o reacție la atitudinea mea, copilul apasă niște butoane pentru că știe că va funcționa, și e o chestie de timp ca de fiecare dată să ajungem la negocieri pline de lacrimi, țipete, tristețe, jale, nervi și așa mai departe.
Regulile le-am stabilit, le-am discutat cu copilul în sensul că i le-am explicat, apoi le-am respectat.
Când a învățat faptul că eu nu negociez regulile, și mai ales nu atunci când trebuie aplicate, totul a fost super ușor. Dar asta nu înseamnă că nu negociază cu cine poate, cu oricine altcineva.
Exemplu în care multe familii se regăsesc:
Dacă mama nu negociază reguli, pleacă cu copilul fără proteste, DAR dacă tata lasă de la el, copilul va vrea încă 5 minute și alte 5 minute, și încă doar un pic te roooog, și când deja e depășit orice moment, limită și nervii ajung la cote înalte, totul explodează și plecarea este mult mult mult mai grea. Apoi devine obicei, așa este de fiecare dată. Scenariul acesta se va repeta cu fiecare dintre adulții care negociază prea mult regulile pe care ar trebui să le păstreze ei prima dată.
Am auzit de la alți părinți următoarele motive:
- ”îmi e milă”, copiii se simt în siguranță cu reguli clare, de fapt îți este frică și milă de tine pentru că ai impresia că te așteaptă în față o problemă prea grea pentru tine, te simți un părinte rău și nepriceput, ți-e groază de ce cred ceilalți părinți etc etc
- ”nu vreau să sufere, nu pot să văd că plânge” – cu toate că drama e cu atât mai mare de obicei și finalul fiecărei plecări se lasă cu aceleași lacrimi și vorbe în vânt care pun mai mare presiune pe copil: dar mi-ai promis că nu mai plângi, eu fac cum vrei tu și așa te porți? M-am supărat pe tine! Te las aici!
- ”ce să-i fac? e prea mic/mică să ne putem înțelege, aștept să crească” – aici am două vești, copilul înțelege foarte bine, când mai crește va fi mai rău. Aici nu vorbim de amenințări și dresaj, vorbim de limite stabilite cu dragoste pentru sănătatea copilului, să plece acasă, să se odihnească, să mănânce sănătos, sunt limite pentru binele copilului, nu ne simțim vinovați când le aplicăm.
O regulă care se poate negocia poate nu e bine stabilită și trebuie regândită. Dacă limita este corectă, atunci se respectă și gata.
5. Ce facem mai departe
De ce se supără copilul și protestează?
Hai să vedem situația și din punctul de vedere al puiului protestatar, că are dreptate.
Pentru că se simte bine, se distrează, e minunat, îți spune că ”e cea mai frumoasă zi din viața mea” și nu vrea să piardă această distracție.
Păi noi am vrea în locul lui /ei?
Așa că ”plecăm acasă”, ”mergem să dormim”, ”mergem acasă să mâncâm”, ”ne ducem la bunica”, ”sunt obosita și nu mai pot sta după tine”, ”mai am de lucru acasă” nu pare deloc distractiv, dar chiar deloc.
Așa că trebuie să facem să pară interesant, ceva din ce va urma în acea zi trebuie să fie interesant și atractiv, așa că anunțăm copilul că plecăm și avem încă timp de o grămadă de distracție împreună.
”Mă bucur că te-ai distrat atât de tare, ce mai facem azi distracitv? Ce zici să ….”
”După ce ne odihnim (nu, evident că nu dormim, doar ne odihnim) facem împreună niște clătite / ne jucăm Piticot/ Uno/ Dixit (sau orice joc dorit de copil)/ vedem un film – l-ai ales? Te-ai gândit ce vrei între Vaiana și Grinch? Vai ce am mai râs data trecută, ce zici, ne distrăm și azi, așa-i?”
Cum să îți explic, toate abilitățile tale de negociere și vânzare vor fi testate la greu de către minunea ta de copil, iar dacă înveți să ”vinzi” plecarea acasă ca un pas pentru ceva și mai distractiv, copilul va pleca cu zâmbetul pe buze.
Bineînțeles, toată lumea te va invidia că ai un copil atât de cuminte.
Shhhhh…. rămâne între noi!
În acest moment fetița mea are 7 ani și jumătate, aplic acești pași, doar că mai pe scurt și mai eficient, cu accent pe zona pe care o vrea ea dezvoltată (cum se va distra, ce cadou duce, care e ordinea în care se dă în toate cele în parc și așa mai departe).
Pentru că de atâtea ori am tot plecat acasă de peste tot, e învățată că mai ai 10 minute și mai ai 5 minute și plecăm nu se negociază, așa că plecăm, chiar dacă uneori râzând și alteori cu botic, depinde cât de tare am stricat distracția, cine mai rămâne după ce noi plecăm, cât e de obosită și așa mai departe.
Părințeala asta vine la pachet cu atâte provocări, fiecare ne ascute cât o abilitate, unele până la nivel de mare finețe, ce nu au reușit șefii noștri prin investiții în training au reușit copiii noștri gratis.
Sper că v-am focut să zâmbiți și că v-am dat câteva idei, să fie de folos.
Vom avea copii de succes, pentru că ne pasă!
Photo cover by Victoria Borodinova from Pexels
Îți recomand și următoarele:
Parentingul nu se face de pe o zi pe alta
Curs adulți: Înteligența copilului și succesul în viață!
Curs înregistrat: Copilul între 3 și 7 ani, pregătire pentru succes
