În fiecare an, de când mă știu, vopseam ouăle cu mama.
Le făceam tradițional, în coji de ceapă. Mergeam în curtea blocului după trifoi și alte frunze ca să le facem cu model.
Când erau gata, încă fierbinți, le scoteam pe ziare și trebuiau unse cu slănină ca să fie lucioase. Îmi ardeam toate degetele dar le făceam să lucească de numa-numa.
Apoi primeam de la nașa mea și de la mătușile mele care veneau în vizită sau cu care ne întâlneam la biserică, câte un ou colorat, altfel decât roșu. La puneam printre ale noastre să fie mai multă veselie în coș.
Eram tare încântată.
Oricum, ouăle vopsite erau singurele ouă care îmi plăceau. Din când în când mai vopsea mama și în mijlocul verii sau iernii câte unu, disperată că nu mâncam ou.
Oul cel mai frumos!
Dar nici un ou, de nici o culoare, nu se compara cu oul de la tanti Vichi.
Tanti Vichi era prietena mamei, stătea la câteva blocuri de noi. Nu avea copii. Era tare blândă și avea o voce nazală.
Cea mai tare treabă era că muncea la fabrica în care se făceau niște gume de mestecat (impropriu spus, nu se puteau mesteca) numite Gumela. Erau într-o hârtie albastră cu un cățel alb pe ea.
De fiecare dacă când mergeam în vizită îmi dădea Gumela. Și nu una, câteva! Eram cea mai tare din fața blocului când împărțeam Gumela cu prietenii mei.
Dar să revenim la ouăle vopsite de tanti Vichi.
Le făcea cumva într-o multitudine de culori. Arătau ca vopsite cu vopsea de ulei, în diferite culori și straturi cumva scurse unele peste altele. Erau nuanțe de portocaliu, albastru, mov și vișiniu. Așa ceva nu mai vedeam nicăieri.
Oul acela era pus, de mine, la loc de cinste în vitrină!
Pe ascuns mama îl făcea nevăzut, nu cumva să se spargă după ce a stat o perioadă în vitrină.
Tanti Vichi mai trăiește, nu știu dacă mai face ouăle ei speciale.
Cât timp îmi aduc (și eu) aminte de ele, ea e prezentă de fiecare dată de Paște în sufletul meu.
Noi ce lăsăm în amintirea copiilor?
Când vopseam ouăle mi-am amintit de tanti Vichi și de oul de la ea.
Sunt mamă și asta înseamnă că mai mulți copii au contact cu mine, prieteni cu Elena.
Îmi place să gătesc și copiii știu că la mine se mănâncă ce este pe masă, nu este obligatoriu dar nici nu este nici negociabil meniul. Mâncarea se gătește în casă și ei pot participa la pregătiri.
La fel, sunt destul de strictă cu regulile din casă. Totul e permis cu anumite excepții, acolo nu negociem.
Ne respectăm, spunem te rog și mulțumesc, cu toții, fără excepție, și cei mici dar și cei mari.
Ne distrăm dar facem și treabă dacă este cazul.
Toți copiii vor la mine acasă!
”Mă lași la Ami?” ”Vreau să mă duc la Ami” , ”Ami, pot să vin la tine?”
Și eu le zic: ”la mineeee? Doar știi cât sunt de rea! Sunt cea mai rea! La mine nu se comentează regulile, nici la masă, nici la treabă ….. etc etc. Dacă ești de acord, eu te primesc!”
Și răspunsul este: ”Ami a zis că da, mami mă lași? ”
Distracția este garantată, la fel și discuțiile serioase.
Toți mănâncă bine (de regulă mâncare gătită pe care acasă nici vorba să pună gura) și se bucură de libertate, știu că îi iubesc și sunt în siguranță, se distrează și respectă regulile.
Câteodată mă gândesc, cu ce o să rămân în amintirea acestor copii?
Ei văd și apreciază lucrurile altfel decât noi.
Sunt foarte foaaaarte curioasă.
Copiii sunt magici! Eu una nu mă mai satur de ei. Cred că dragostea mea o să și-o amintească! Sper …
