De ce contează cu cine merge copilul în parc?

De ce contează cu cine merge copilul în parc?

1728 840 AnaMaria

Chiar contează cu cine merge copilul în parc?

Un copil merge în parc la joacă doar, nu? Ce mare lucru!

Știți ceva? Chiar contează cu cine merge copilul.

Știam asta la modul teoretic dar zilele astea mi-a sărit în ochi acest lucru și vreau să vă spun și vouă.

Să vă explic: suntem în Grecia, în Atena de aproape două săptămâni. Eu am fost cu Elena tot timpul și programul nostru a implicat și ieșirea în parc în fiecare zi. Am identificat toate parcurile pe o distanță de 2 km roată roată și le-am vizitat zilnic.

Eu am stat pe bancă și am citit în timp ce Elena a socializat și s-a jucat cu copiii.

Pentru că eram în timpul dimineții când copiii de vârsta ei sunt de regulă la grădiniță, în parc erau copii mai mici.

La cursurile referitoare la copii, la Curs adulți: Copiii și banii și la Curs adulți: Inteligența copilului și succesul în viață, vorbesc întotdeauna despre primii trei ani din viața copilului și modul în care aceștia pot afecta copilul toată viața.

Să vă dau exemple din parc cu ce am văzut că se întâmplă. Cu siguranță le-ați văzut și voi, e la fel în orice parc.

Copilul cu tata

În prima zi în parc era o familie. Fetița, Ariadni, era în jur de 2 anișori și se ținea după Elena mea.

Tata se ocupa de ea, mama stătea pe o altă bancă. Ariadni s-a luat după Elena și dorea pe leagănul de copii mari, pe balansoar etc.

Tata o urca pe toate pe care se urca și Elena, o ținea, o dădea. La fel a făcut și cu toboganul și alte chestii mișcătoare din parc, care clar nu erau încă pentru fetiță.

Tații sunt cei care încurajează copiii să își depășească limitele, le dau curaj, îi motivează să își depășească limitele.

E clar că au și mai multă putere și pot să urce copilul în vârful tuturor lucrurilor din parc. Avantaj ei!

Copilul cu mama

Mai târziu au apărut câțiva copii cu mamele.

Ele se țin după copii, le vorbesc mut, le explică copiilor mult mai multe lucruri, ce se poate întâmpla, la ce să fie atenți și îi lasă pe copii să experimenteze dar cu o atitudine protectoare oarecum.

Mamele nu lasă copilul să își asume riscuri mari și nici nu încurajează asta. Nu văd sensul ca tatăl să simuleze urcatul copilului în vârful unei piramide când copilul nu va putea oricum în următorii 2 ani să urce pe ea.

Mamele încurajează mult socializarea dintre copii și joaca cu copiii mai mari.

Copilul cu bunica sau bona

Auzi tot al doilea cuvânt ”nu, nu nuuu, nu acolo, ești prea mic/mică, copilul acela este mai mare, tu mai ai de crescut”.

Bunicii nu au nici dexteritatea și nici forța de multe ori de a susține activitățile riscante ale copiilor așa că este normal să îi oprească oarecum de la situații pe care ei, nu le pot controla.

Citește și articolul Cine nu are bunici, sa-si cumpere?

Copilul are chef să se cațăre fără să gândească că nu se mai poate da jos. Și, dacă bunica sau bona nu are forța necesară, este normal să oprească copilul din a se cățăra.

Pe de altă parte bona, nu vrea să își asume riscuri. Cât de lungă ar fi viața ei de bonă dacă ar aduce copilul din parc cu vânătăi, julit, zgâriat și așa mai departe? Femeia trebuie să își hrănească familia așa că experimentele riscante ale copilului tău sunt ultimele pe lista ei de lucruri acceptabile.

Din păcate, acești copii învață de mici că nu pot, nu au voie, nu trebuie, nu încă și mulți alți nu…

Cineva mi-a deschis și mie ochii

Prima a fost educatoarea Elenei cu care vorbeam și îi spuneam că Elena, care încă nu umbla bine, se cățăra pe cărucior pentru a se lăsa/arunca în țarcul de joacă peste jucăriile de pluș, se târa afară și repeta chestia asta.

Mie îmi era frică de faptul că o să își rupă ceva.

Ea mi-a explicat care este reprezentarea din capul ei: acest NU o să îi spună că fără mine nu va reuși,  nu are voie să facă nimic, să nu își asume riscuri fără un adult în jur, că de una singură nu e bine să facă lucruri că poate ceva rău se va întâmpla și așa mai departe.

Evident că, din frică, am început să îi spun nu. Apoi m-am oprit.

Am înțeles că e mai inteligent să îi explic riscurile și să fiu lângă ea, decât să aleg varianta ușoară pentru mine, păguboasă pentru ea.

Cel mai ușor, pentru tine ca părinte, este să îi spui copilului NU.

Dacă nu mai face lucrul acela riscant, poți să îți vezi de treabă liniștită. Dar nu asta este ideea.

Vrei să ai un copil inteligent, în consecință curios și care să experimenteze, să învețe, să își găsească motivația interioară și încrederea că poate!

Cum să ai în primii ani de viață un copil ”cuminte”, adică obedient, care stă locului și nu își asumă riscuri și apoi să se transforme într-un adult care să aibă inițiativă, idei, motivație interioară, curajul de a experimenta, puterea de a depăși frica și părerea altora?

Data viitoare când vreți să ziceți NU, gândiți-vă dacă puteți să spuneți DA. Copiii sunt foarte inteligenți, o să vedeți cum explicațiile voastre nu sunt în vânt, vor pricepe ce le spuneți. Mai bine învățați-i cum să facă lucrurile în condiții de siguranță decât să le interziceți și să riscați să le facă oricium dar cu posibile consecințe nedorite.

Vom avea copii de succes, pentru că ne pasă!

Îți recomand și articolele:

Când să lași copilul să renunțe?

Cum să înveți copilul să ia o decizie, de la vârste mici

Stop the STOP !