Poveste de viață din Filipine

Îl cheamă Emanuel dar i-am spus  Manos pentru ca visează să ajungă să vadă Santorini și să se obișnuiască cu varianta greacă, i-a plăcut foarte mult ideea. L-am cunoscut în Singapore, lucrează în proiect cu partenerul meu.

Știam de el încă înainte să îl cunosc;  jumătate dintre lucrurile pe care le-a primit Elena, aduse din Singapore de tatăl ei, au fost găsite la un preț bun de către Manos. Cum a aflat că are un copil se uita peste tot unde vedea lucruri drăguțe și îl anunța. Inițial am crezut că are și el copil dar nu, este necăsătorit.

Emanuel este un zâmbet tot de parcă nu știe să fie serios, e ca un copil mic care a primit cea mai frumoasă jucărie din lume.  El e fericit tot timpul, chiar și dimineața când merge la muncă.

Mergeam către o întâlnire și colegul lui, Jack, a comentat că Manos a cumpărat șapte perechi de pantofi. ”Șapte? Când apuci să îi porți?” l-am întrebat.  A râs și cu un zâmbet cât fața lui mi-a zis oarecum timid că sunt pentru familia lui de acasă, mama, tata, fratele și sora lui. Oau, super cadou, cred că sunt foarte bucuroși. I-a crescut pieptul și mi-a zis că da, sunt foarte bucuroși.

La întâlnire, șefa de proiect i-a întrebat dacă au vizitat diferite locuri și dacă au mâncat la anumite restaurante. M-am gândit că tinerii ca Emanuel nu sunt atât de bine plătiți încât să își permită astfel de cheltuieli, Singapore este o țară scumpă.

Am devenit curioasă despre Emanuel și viața lui.

I-am spus că am un blog și aș vrea să scriu despre el și despre viața lui, despre cum a primit el educație financiară și cum sunt educați copiii în țara lui. Ce a zis? A râs, s-a rușinat și apoi mi-a spus că i-ar plăcea, sigur că da. Are un râs atât de sincer, râde din tot sufletul !

Încă nu știam că o să aflu despre el lucruri care o să mă facă să mi se înmoaie sufletul.

Emanuel este dintr-o familie cu trei copii. Părinții lui au un magazin și cultiva și ciuperci.

L-am întrebat dacă părinții i-au vorbit despre bani, dacă i-au făcut educație financiară. Mi-a zis ca da, de când au fost mici i-au luat cu ei la magazin și când au crescut i-au lăsat să muncească acolo și să administreze magazinul. Să muncească pentru bani este natural pentru el și frații lui.

Între timp îi ajutau pe părinți cu ciupercile. Mi-a spus că ciupercile trebuie să fie vândute în aceeași zi ,  altfel se aruncă.

Cu inocență mi-a zis despre cineva care a avut 20 kg de ciuperci pe care nu le-a vândut și a trebuit să le arunce. Emanuel avea o expresie care exprima empatia cu un astfel de incident nefericit. A dat din cap și și-a lăsat ochii în pământ.

Am vorbit despre ciuperci. A zis ca există cerere dar că mulți au început să le cultive și prețul merge în jos. În plus este un produs perisabil care se strica repede dacă nu e vândut. Mi-a zis ca fratele lui mai mic a început cu un prieten o afacere, vând ciuperci fripte. Sunt foarte curioasă ce înseamnă asta. Oricum cred că au identificat un mod inteligent de a stopa pierderile.

Am întrebat dacă toți părinții fac la fel sau părinții lui au fost o excepție, a zis că toți își învață copiii să muncească de mici. În acest fel copiii știu valoarea banilor și îi respectă.

Mi-a spus că părinții lui îmbătrânesc și au nevoie de ajutor.

El le dă lunar jumătate din banii pe care îi câștigă. Ați citit bine? Jumătate din salariul lui se duce, benevol, către părinții lui. Simte că au nevoie de ajutor și el, fiind copilul mai mare, face asta până când pot contribui și frații lui.

Mă gândesc la câți copii ajunși adulți își consideră salariu bani de buzunar și îi fac praf în primele zile.

Mă gândeam cât poate câștiga Emanuel. Puteam să îl întreb sau puteam să aflu. Sunt bună la astfel de aproximări așa că i-am zis direct: cu cealaltă jumătate de abia te descurci aici. Mi-a confirmat ca da, viața este scumpă, mai ales mâncarea. ”Cu 10 dolari ai burta plină dar nu e ok, nu te simți bine după, nu e mâncare”.

Am testat și eu asta cât timp am fost aici și pot să confirm. E clar că banii nu îi ajung nici de mâncare în ritmul acesta, nu mai vorbesc de transport și alte cheltuieli minime dar necesare (de menționat că are cazarea asigurată).

L-am întrebat cum se gospodărește ca să îi ajungă banii.

Își aduce de acasă în valiză un sac mic de orez și conserve și își gătește singur. ”Așa știu că mănânc ce îmi place și nici nu dau bani din buzunar.” Mi-a spus asta într-un mod foarte natural, oarecum încântat și evident cu zâmbetul pe buze. Atâta timp cât are o soluție el este fericit. Cred că, dacă nu are o soluție, identifică una pentru că el nu știe să fie altfel.

Mi-aș dori să am puterea să îmi cresc și să îmi educ copilul în același mod. Vă gândiți că e semn de egoism? Părinții lui au muncit o viață. Dacă acceptă banii de la copil înseamnă că au nevoie de ei întradevăr. Să nu uităm că  îmbătrânim cu toții și nu știu pe ce pensie ne putem baza în câțiva ani. Iar atunci, o să fie prea târziu de făcut educație financiară.

Noi sperăm să nu avem nevoie de ajutorul copiilor ba din contră, noi să fim cei care să îi ajute și atunci. Dar daca totuși nu va fi așa?

Copilul meu ar fi în stare să mănânce orez cu o conservă în timp ce alții mănâncă la restaurant doar ca să îmi fie mie mai bine?  Și să facă asta fără sentimente negative, fără frustrare ci cu bucurie, cu mândrie că își poate ajuta familia, cu responsabilitatea copilului ajuns adult, cu fericire și entuziasm.

Mi-a zis că uneori își oferă câte un răsfăț și mănâncă afară. Și înainte de a pleca din Filipine, de fiecare dată bea o cafea la Starbucks pentru că acolo și pe aeroport este mai ieftin decât în Singapore, aici nu și-ar permite să bea cafea pe atâția bani.

Dulciuri …. de aur

Mi-a sunat telefonul, era un videocall cu Elena. I-am arătat-o și s-au conversat câteva minute între ei în engleză.

Când am terminat și eu discuția cu Elena, Emanuel mi-a adus o punga cu ceva dulciuri ca să i le duc Elenei.

Punga avea semnul Merlion pe ea deci erau cumpărate de aici , pe o sumă importantă pentru el, ca să le ducă familiei lui – a doua zi dimineață pleca acasă.

Cum era să refuz? Mi le-a oferit cu atâta drag! Încă nu le-am pus în valiză, mă uit la ele zici că sunt din aur. Sper ca Elena să le mănânce cu drag. Aș vrea să îi pot descrie valoarea lor, nu sunt doar niște simple dulciuri cumpărate la prețul afișat pe raft.

Unul dintre cei mai bogați

Emanuel a cumpărat la reducere două perechi de încălțăminte pe care să le vândă la un preț mai bun. I-am dat niște sfaturi  despre ce ar putea să fac pentru a câștiga mai mulți bani din asta și a fost foarte bucuros.

Ne-am întâlnit dimineața înainte de plecare. Nu are voie să stea în Singapore mai mult de o luna la o vizită din cauza legislației. Mi-a zis fericit că s-a gândit la sfaturile mele, că sunt foarte bune și sigur o să îl ajute să facă bani mai mulți. O să țin legătura cu el. Sper să ajungă să vadă Santorini mai devreme decât se așteaptă.

Chiar dacă și-a cheltuit și ultimii bani pe dulciurile alea, chiar dacă a plecat acasă fără cadou pentru părinți și fără un ban în buzunar eu cred ca Emanuel este unul dintre cei mai bogați oameni pe care i-am întâlnit în ultimul timp.

Chiar dacă părinți găsesc o metodă prin care să se descurce fără să accepte bani de le el sau poate și ceilalți frați vor contribui, Emanuel o să fie întotdeauna cumpătat, o să muncească cu entuziasm, o să știe valoarea banului și o să ajungă la prosperitate. În plus sunt sigură că nu o să uite de unde a plecat.

De unde găsește atâta poftă de viață, bucurie, fericire ? Va spun eu, din sufletul lui, acolo unde le-au sădit părinții lui și le-au crescut cu grijă. De acolo nu o să i le poată lua nimeni și fac cât toți banii de pe lumea asta.

Să insuflăm valori corecte copiilor noștri astfel încât să fie și ei fericiți și entuziaști ca Emanuel, cu sufletul curat și plin de bucurie, indiferent de câți bani au în buzunar. Pentru astfel de oameni prosperitatea e la câțiva pași.

O să avem copii prosperi, pentru că ne pasă !

Dacă nu ai citit încă, te invit să citești și articolul (click pe titlu) Poveste de viață din Singapore – Mani