De două zile sunt îngrijorată și tristă și furioasă și ……..mă gîndesc, în ce țară îmi cresc copilul?
Mi-e teamă că 29 de ani au trecut, aruncați la gunoi, de niște …. nici nu știu cum să le spun. Am un amestec de sentimente pe care încerc să îl țin în frâu, mă înțelegeți, sunt sigură.
Sacrificiul lor a fost pentru ce?
Țin minte revoluția din 1989. Eram la Cluj. Cineva m-a dus la mama un magazin din Piața Mihai Viteazu. Când am ajuns strada era plină, se auzeau oamenii care strigau, voci disperate și sunete de armă. Se trăgea în zona podului peste Someș.
În câteva minute, prin mulțime, am ajuns la magazin. Am intrat, odată cu noi și alți oameni speriați. Am stat cu toții privind de după geamurile magazinului. Nu se vedea mare lucru. După câteva ore a venit tata și am mers împreună la locul lui de muncă, lucra într-un cămin studențesc. Am plecat din Piața Mihai Viteazu și am trecut prin Piața Matei Corvin. Acolo se trăgea, erau militari, erau tancuri, erau tineri cu pieptul gol, erau morți întinși pe stradă. Am ajuns la serviciul lui tata și ne-am adăpostit acolo. În ușă era o rangă care bloca intrarea dar tata ieșea, din când în când, să vadă dacă sunt oameni pe stradă ca să îi lase înăuntru. Stăteam cu luminile stinse. Am ieșit cu el o dată, era deja noapte bine și deasupra noastră survola un elicopter, de la el se vedeau luminițe cum cădeau, se trăgea cu arma în jos, pur și simplu. Nu înțelegeam ce se întâmplă. A doua zi am mers acasă. Am văzut autoturisme distruse și sânge pe străzi. Apoi au început știrile să apară.
In București muriseră parașutiști. Fratele meu era în armată, la parașutiști. Nu știam nimic de el și eram disperați. Oare teroriștii au omorât chiar trupa din care și fratele meu făcea parte? Am aflat după mult timp că nu, el scăpase, alții nu.
Mi se pare atât de nedrept
Mi se pare atât de nedrept să fim nevoiți să ne strigăm în stradă drepturile în fața unor oameni fără mamă, tată, țară, creier sau conștiință. De ce?
Ce putem face? Unde duce asta?
Ajungem să îi regretăm pe alții pentru că erau hoți mai mici? Așa am ajuns? În țara noastră?
Am cunoscut atâția oameni minunați în ultimul timp. Oamenii care în afara țării ar avea succes în orice ar încerca să facă. Și stau aici și fac lucruri pentru țara lor, pentru oamenii din țara lor. Renunța la o viață în tihnă pentru a fi aici, împreună cu copiii lor.
Copii pregătiți pentru a pleca
Știu persoane care de câțiva ani deja trasează școala copilului, opționalele, pregătirile pentru a pleca copilul din țară, pentru o viață mai bună. Mă doare numai când mă gândesc. Cu bună știință, să iau decizia că o să îmi văd copilul de câteva ori pe an, ca să îi fie mai bine.
Sunt oameni cărora le este bine oriunde ar fi, altora nu le este bine, la fel, oriunde ar fi.
Am cunoscuți care sunt în alte țări și care sunt fericiți, fără nici un gând de întoarcere și alții care au fost prin alte țări și s-au întors, unii surprinzător, după mulți ani într-o altă țară.
Ce înseamnă că o să îi fie mai bine?
Cunosc o familie respectabilă și foarte bine situată financiar. Sunt o familie care nu mai verifică sumele de bani care le intră în cont, decât o dată la ceva timp pentru a mai investi în ceva. Au un singur copil care a plecat la studii în Londra și s-a stabilit acolo. Viață mai mult decât confortabilă, câștigă singuri bani mulți împreună cu soția, au o grămadă de angajați în casă de la curățenie, la mâncare, la îngrijit copiii, la îngrijit curtea etc.
Ne-am întâlnit cu ei la cumpărături, cu bunicii adică, pe la începutul lui Iunie. Erau supărați pentru că fiul lor a decis că vrea să se mute în America și cum o să mai poată ei zbura atât de des ca să îi vadă, sunt în vârstă și orele de zbor plus fusul orar îi termină. Erau nedumeriți, au de toate, au o viață frumoasă, banii nu o să fie o problemă niciodată având în vedere averea acumulată de ei și de familia lui, ce le mai trebuie?
Nu știu. M-am gândit și eu la asta dar nu sunt în măsură să pot gândi un răspuns.
E de plecat!
Pentru ce îmi pregătesc copilul? Ar putea să aibă a viață de vis cu care totuși să nu fie fericită nici afară? De unde pornește fericirea și motivația?
Sâmbătă, pe fondul lucrurilor inimaginabile petrecute vineri, cineva îmi spunea că singura soluție este plecarea din țară.
Una este să plec pentru că vreau să fac asta și alta este să plec pentru că trebuie să fac asta.
Eu, să plec din țara mea, pentru că trebuie nu există! Și asta au înțeles toți cei care au fost în stradă și au inhalat gaze la greu, printr-o diversiune ieftină de care toți ne-am prins.
O să apară dovezile una câte una, filme, poze, declarații, și sper ca cei care au ridicat mâna împotriva celor care erau acolo să își ceară drepturile, nu doar pentru ei (adică chiar mai puțin pentru ei) și familiile lor, dar și pentru viitorul acelora care au dat cu gaz (hellloooooo) să primească ce li se cuvine.
În consecință, ce fac eu cu copilul meu?
Mă gândesc la ce o să zică când crește?
Mama, de ce nu ai făcut bagajele ca să fim și noi liniștiți altundeva? Sau
Mama, de ce nu ai luptat pentru mine și pentru cei care au același sânge cu mine și care au rămas acolo?
Cu viitorul copilului meu plătesc hoția și prostia? Cu fericirea ei?
Doar cine nu a ieșit mult din țară are impresia că dincolo de graniță este fericirea la kilogram.
Am avut niște nopți mai agitate, cu vise și gânduri multe. Cred că ce pot să fac este să îmi educ copilul. Orice va alege să facă mai târziu, să stea sau să plece, știu că va avea nevoie de educație.
Pregătesc acum un curs despre educație financiară pentru copii, așa cum vreau eu să o fac copilului meu. O să îl fac disponibil și pentru voi, o să vă placă, o să fie util. Știu că sunteți îngrijorați, la fel ca mine.
Aici, acolo, oriunde va fi copilul meu, vreau să știu că o să fie bine. Sunt sigură că și voi la fel.
Eu deocamdată stau, și lupt cum pot, și sper că nu e în zadar. Așa cum faceți și voi.
Nota: Photo by Mircea Iancu from Pexels
Îți recomand să citești și :
