Azi m-am trezit la 4 și nu am mai adormit.

Am coborât în birou, am verificat temele celor din Tu și banii tăi și mi-am amintit ceva de pe vremea asta de acum 18 ani.

Cumva mi-a venit în cap amintirea asta foarte vie, de parcă a fost ieri, și vreau să o împart cu voi.

Aveam 24 de ani, lucram la Banca Românească sucursala din Cluj din Piața Mihai Viteazu.

Pe vremea aceea nu exista internet banking, fiecare om venea la bancă, se așeza în fața omului de la ghișeu și până reușeam eu să fac operațiunile într-un sistem informatic care uneori se mișca cu greu aflam povești de viață fără număr.

Așa era și cu Moșul.

Nu îi mai știu numele, dar îi ziceau toți ”moșul tău” pentru că era foarte bătrân și pentru că voia să lucreze doar cu mine.

Erau mai mulți clienți care doreau să lucreze doar cu o anumită persoană din bancă. Un alt client s-a plimbat două zile la bancă cu o plasă de rafie plină de bani pentru că am fost eu în concediu. A vândut un teren, a primit banii numerar și i-a plimbat prin tot Clujul pentru că eu lipseam și cu altcineva nu a vrut să vorbească.

Dar să revenim la Moșul, care și el venea a doua zi dacă lipseam în ziua în care trebuia să își ridice banii din dobândă.

Era o zi de nu îți venea să scoți pisica din casă, urât și frig afară, luminile reci de la neon păreau de-a dreptul prietenoase.

Intră moșul, vine la mine, își așează oasele bătrâne pe scaun să se odihnească un pic.

• Sărutmâna domnișoară, îmi zicea în timp ce scotocea după buletin și mă lua dragul de el. Eu nu am avut bunici și așa mi-l imaginam pe bunicul, pe oricare dintre ei dacă i-aș fi cunoscut.

Era liber în bancă așa că am stat mai mult de povești cu el.

L-am întrebat unde merge mai departe, pe vremea urâtă de afară, dacă merge acasă la căldură.

Mi-a zis că face mai departe ce face el de obicei, că e în putere: ia banii de la casierie, merge la piață, cumpără diverse de mâncare și trei garoafe, apoi merge acasă la baba lui.

• Domnișoară, apăi așe să bucură baba me când vede ce-i în plasă! Ai luat pită proaspătă, vai și brânză, ce bine! Tot așe face, apăi cu tot dragul mă duc acasă la babă. Că nimic nu ducem cu noi domnișoară dragă, nimic, cu bucuria asta merem în suflet.

Înțelepciune adunată într-o viață și servită într-o frază.

Parcă s-a ridicat mai vesel și mai sprinten de pe scaun, avea treabă de făcut, cumpărături și să se întoarcă la baba lui care îl aștepta fericită. Avea o plasă de rafie în dungi colorate pe care o ținea în mâna noduroasă. Actele le ținea într-o folie pe care i-am dat-o mai demult, le înfășura bine și le ascundea într-un buzunar în haină.

Bătrânii aceștia nu făceau foamea, aveau tot ce le trebuia, dar faptul că se bucurau încă de lucruri pe care noi le considerăm normale îi făceau atât de fericiți.

Obiceiul cu garoafele le-a avut din tinerețe, erau florile care se mai găseau și în comunism. Mă și gândeam că uneori mai rupe câte o garoafă și baba lui o ia cu grijă și o pune într-un păhărel cu apă pe bufetul din bucătărie.

Câtă dragoste și bucurie în casa unui moș și a unei babe.

Oameni care din puțin fac mult.

Alaltăieri am discutat câteva minute pe mașină cu partenerul meu despre un cuplu aflat în dificultate și pentru care îmi pare rău să știu că își petrec timpul în suferință când viața este atât, dar atât de scurtă.

Chiar asta îi spuneam că parcă este tot mai greu să comunicăm, să ne spunem oful, și pe de altă parte mulți uită să aprecieze omul de lângă ei. De parcă toți suntem în cuplu niște copii răsfățați, plini de drepturi și fără obligații, în locul unor oameni maturi deciși să construiască ceva în cuplu.

Așteptăm semne de dragoste, de preciere, să fim văzuți, auziți, validați, încurajați … dar oare noi facem asta pentru partenerul sau partenera noastră?

Pentru că dacă nu le facem, ne mutăm cu problemele noastre cu tot dintr-o relație în alta, le târâm cu noi peste tot, pentru un mic gest de apreciere pe care nu am avut maturitatea emoțională să îl cerem.

Sub iluzia ca altundeva cu altcineva îmi poate fi mai bine las în urmă traume și răni deschise. Nu cred că oamenii nefericiți sau incompatibili trebuie să stea împreună, dar nici nu cred că trebuie să tratăm relațiile ca pe fast food, să le consumăm rapid și să fugim în alta, să uităm să creștem împreună într-o relație, să o lăsăm să se fisureze câteodată și apoi să o reparăm sau să îi dăm șansa să se vindece, să devină mai puternică și uite așa să clădim o dragoste frumoasă.

Cred că multe lucruri pe care învățăm să le facem în relația cu copiii ar trebui să le aplicăm și în relațiile cu cei dragi.

Nu vă mai spun de partea financiară, sau să vă mai spun?

Statistic nivelul de trai al unor oameni care se despart scade cu cel puțin 30% în următorii ani.

Dacă mai sunt și copii sau alte cheltuieli, le punem peste.

Dar nu toți oamenii nefericiți se despart, unii doar cheltuie haotic sperând să își cumpere fericirea

Oamenii nefericiți care încearcă să cumpere fericirea cheltuie haotic, mult, aiurea. Văd semnele nefericirii în cuplu din modul în care cheltuielile cu distracția sau alte lucruri care nu sunt necesare sar către cer.

Fericirea nu se cumpără și nu stă în lucruri scumpe, e o iluzie care te scapă de bani și nici nu repară ce speri tu să repare. Investiția în cursuri de dezvoltare personală, un psihilog bun sau un coach o să îți dea ajutor să ieși din labirintul amăgirilor.

De final…

Pentru că întotdeauna mă întind și scriu articole lungi mă gândesc că ar fi cazul să mă opresc aici, dar nu înainte de a vă spune că bucuriile mici fac toți banii și nu costă mult.

Opriți-vă din fugă, din stres, din lipsa de timp, din supărări și certuri, din împărțeli și viztimizare, și apreciați lucurile mici cu valoare mare, acelea vă fac fericiți, acelea le adunați în cufărul sufletului.

Pe blatul din bucătărie stau doi cozonaci făcuți ieri de partenerul meu după o rețetă nouă (cu dospire la rece, cu timp îndelungat de preparare, după o rețetă Polaine). Suntem într-un moment în care ne permitem să ne cumpărăm orice cozonac, și omul meu a lucrat două zile la cozonac ca să îmi facă o bucurie.

Cozonaci, made by Peri Giavas

El îi face cu drag, eu mă bucur. Suntem de peste 15 ani împreună și încă ne facem bucurii mici. El îmi face cafeaua când mă aude sus în dormitor că dau drumul la apă. Apoi  stăm de povești la cafea, vorbim despre noi, despre muncă,  copil, ne facem planuri, vorbim despre bani, vacanțe, și altele multe și mărunte. Ne bucurăm unul de altul, cu o cafea în mână, zi de zi.

Îmi doresc să fie la noi în casă tot timpul fericirea pe care o aveau cei doi bătrâni. Pentru că bine zicea moșul că plecăm din lumea asta doar cu bucuria pe care o strângem în suflet. Mi-o imaginez ca pe un bagaj mare pe care îl iau cu mine pentru eternitate, bucuria pe care am reușit să o strâng.

Mi-aș fi dorit să am o poză cu el și baba lui, dar nu am, așa că am găsit una pe Pexels.

Să vă fie casa plină de bine, de vorbe frumoase, de dragoste și împliniri.